The child is grown, the dream is gone. …This is not how I am.

Ceva se tânguie acolo, ceva e putred şi doare. O singură lovitură puternică, sau poate mai multe, repetate, chiar în acelaşi loc. Iar locul e loc, e parte şi întregeşte, nu poate fi extras, nici extirpat, nici vindecat. Înainte nu era aşa. Înainte nu simţeam locul, ci întregul. Pe la vreo 10 ani am avut un déjà vu. Mă dădeam pe leagăn şi am simţit. Zile mai târziu m-am aşezat în aceeaşi poziţie şi-am încercat să simt din nou. Luni mai târziu am procedat la fel. Ani mai târziu. Chiar şi astăzi, încerc. Înainte locul nu exista. Dar odată apărut, ceva a ieşit prin el. Ca un capac care ţine ceva preţios înăntru, şi-odată deschis, ceva-ul dispare. Nu ştiu cum întregul a decupat un capac, nici cum acesta s-a deschis. Acum îmi caut bucata din mine pierdută şi ştiu că şi tu la fel. Fiecare se caută pe el. Aşa, invalizi cum suntem. Neîntregiţi. Şi-al naibii ceva, uneori e uşor de confundat. Şi luăm bucata altuia, crezând sincer că ne aparţine. Şi-o îndesăm în locul lipsă, o apăsăm, o sucim şi insistăm s-o potrivim, lărgind fără intenţie marginea locului, deformându-l. Şi după lung chin în care doare şi ustură, acceptăm că nu-i cum am crezut şi renunţăm la idee, şi renunţăm la ceva-ul altuia, şi renunţăm a mai crede. E un efort continuu, variabil şi teribil. Şi iată ce lume grotescă, plină de infirmi ce-şi caută părţile lipsă, hălăduind ca nişte zombie meniţi să-şi refacă existenţa într-un puzzle dezolant. Unii probează androgeul cu gineceul visând întregul, alţii se vor doar pe ei, unii izbutesc, iar alţii rămân, ei înşişi, părţi lipsă. Mai sunt şi aceia care insistă să se-mpreuneze cumva, sucindu-şi formele pentru a atinge rană cu rană, crezând că astfel se vor întregi definitiv. Ori alţii care abandonează căutarea, acceptându-se imperfecţi şi damnaţi la o existenţă lacunară. Eu am avut cândva un déjà vu şi