El a fost străbunicul meu...
Din diverse cauze, mai cu seamă din neglijenţă şi grabă în căutare de alte subiecte, am întârziat să scriu despre străbunicul meu. Ca o scuză, cred că am aşteptat să aflu noutăţile de care va fi vorba mai jos... L-a chemat Ion I. Popescu, de meserie învăţător, fiul unui alt Ion Popescu. Bunicul meu a fost Victor Popescu, tot învăţător. Longin Popescu a fost tata, rămas de timpuriu orfan de mamă, fără şcoală superioară. Eu sunt Ion Longin Popescu şi sunt jurnalist de peste 41 de ani. De curând, am aflat că şcoala primară la care am învăţat, în Bărbăteşti-Gorj, a primit numele de "Ion Popescu". A fost confecţionată ştampila, urmează o placă pe frontispiciu şi un bust sub nucii din curte. Dau această veste unchilor, verilor şi nepoţilor mei, mulţi la număr, răspândiţi aproape în toată ţara. O reparaţie aşteptată de 84 de ani, de când, în 1929, "dascălul ăl bătrân", aproape orb, a trecut la Domnul.
Se născuse în Bărbăteşti, în 1855, într-o casă ce-şi aşteaptă încă renovarea, construită de arhitecţi italieni. Proprietarul actual, Ion Motorgeanu, este şi el unul dintre strănepoţii lui Ion Popescu şi promite să n-o lase să se prăbuşească. În amintirea bătrânului. Aici începe povestea: Ion Popescu a construit o şcoală pe pământul lui (vezi testamentul) şi a lăsat-o "pe vecie" satului. A avut două dorinţe: să i se păstreze în localul şcolii un "tablou fotografic", iar anual, directorii să-i ducă pe "copilaşi" la mormânt, în iunie, la "împărţirea premiilor", când familia sa va face un "părăistas". După eforturi intense, de peste şapte ani, duse cu birocraţia şi înţepenitul circuit al autorităţilor, iată că minunea s-a înfăptuit. Inspectoratul Şcolar Gorj şi-a dat acordul faţă de tot ce a cerut bătrânul în testament.
Ei au învins birocraţia
Grupul voluntarilor a căror stăruinţă a fost încununa
