În copilărie scriam cu creionul și cu tocul cu peniță. Am trecut apoi la creionul mecanic și la stilou, iar în cele din urmă la pix. Eram încă elev de liceu când tatăl meu mi-a făcut cadou o mașină de scris (germană, avea și o tastă cu litera ü). Douăzeci și cinci de ani mi-am tocit degetele (cu drag) pe clapele ei. După 1989 mi-am cumpărat o mașină de scris electrică, la care nu trebuia să „bați”, ci doar să atingi tastele. Aveam mereu nevoie, pentru ea, de riboane (ce cuvânt urât!) și, ca să le procur, apelam la un prieten al meu din SUA. Acesta m-a sfătuit în repetate rânduri să renunț la mașina de scris și să trec la calculator (care va lua cu totul locul mașinii de scris, m-a prevenit el). Nu l-am ascultat, neînțelegând cum să înlocuiesc ceva care scrie cu ceva care calculează. Dar în scurtă vreme s-a dovedit că avea dreptate.
În 1999, aflându-mă la New York, mi-am cumpărat un laptop de ultimă oră, beneficiind de un discount uriaș (neînțelegând că îi mulțumesc pentru reducerea făcută și crezând că, dimpotrivă, am obiecții, vânzătorul mi-a mai făcut o reducere și mi-a dat drept bonus o geantă și un mouse). Din instrucțiunile care însoțeau aparatul n-am înțeles cum se folosește. Obscure au rămas pentru mine și manualele pe care mi le-am cumpărat ulterior. Am angajat atunci un specialist care să mă învețe meseria de operator PC. Specialistul era specialist, dar nu știa să explice. El nu-și imagina că există și oameni cărora computerul le este cu totul străin. La prima lecție, când mi-a cerut să deschid Word-ul, eu căutam cu privirea, disperat, o ușiță sau un capac care s-ar fi putut deschide. Iar când m-a anunțat că mă va învăța cum se creează un fișier, am crezut că va chema un tâmplar care îmi confecționa un dulăpior cu sertare pentru fișe, de genul celor de la Biblioteca Academiei.
Noroc că sora și fratele meu, amândoi profesori la Politehnică, au
