Cu doi protagonişti sub 30 de ani, povestea noastră de amor de-abia îşi întinde aripile: un el prea blând, o ea prea indecisă la început se întâlnesc în scris şi se iubesc fără-ncetare.

Când eram mică şi băteam drumurile satului bunicilor cu tălpile goale prin praf, cel mai des cădeam uimită, cu ochi de lemurian simpatic, odată ce se umpleau zările de chiote de nuntă. Nimic mai fascinant nu părea decât să fii mireasă, cu zeci de nuntaşi în urma alaiului şi alte sute ce admirau, pe la colţuri de şosea, pe băncuţetele din faţa curţii sau la fântână, tânăra nevastă.

Pentru o oră cât dura să străbaţi de-a lungul şi de-a latul satul, mireasa ce făcea turul de onoare devenea vedeta zilei: ce rochie avea? Câţi nuntaşi a strâns? Câţi or veni diseară la căminul cultural, „la masă“? Pe de-a lăturile uliţelor, strânşi ciorchine, agăţaţi pe garduri sau gata să se alăture grupului, sătenii comentau teaser-ul nopţii de petrecere ce va să vină.

Demult n-am mai apucat să îmi petrec un weekend la ţară, aşa că am bănuit, prin lipsa prezenţei mele, că obiceiurile s-au stins odată cu asfaltarea străzilor. Nu mică mi-a fost surprinderea, acum puţină vreme, că alaiul nuntaşilor se mai întâmplă şi în zilele noastre.

El jurnalist, eu PR-istă

Într-un weekend cu soare-ploaie-soare-ploaie, ca în viaţă, alergându-se, m-am trezit dând buzna la poartă, alături de el din viaţa mea, „să vedem nunta“. „Vino, vino, uite o plăcere vinovată din copilăria mea!“, i-am zis lui, sfioasă. Discuţiile de mariaj au ieşit mereu subtil, neinvitate, din programa noastră de subiecte preferate. Din cale-afară de nesociabilă, petrecerea din seara nunţii la români mi-a părut dintotdeauna un chin pentru miri, pe care nu aveam de gând să îl încerc.

Dubios lucru, privind la mireasa oarecare, cu alaiul său oarecum, un sentiment de nu-ştiu-ce m-a gâdilat în stomac în ziua cu pric