Margareta Cemârtan-Spânu (70 de ani) este unul dintre supravieţuitorii calvarului deportărilor, fiind printre basarabenii ridicaţi pe 6 iulie 1949. Frica, frigul şi foamea i-au rămas întipărite în suflet şi în cărţi.

S-a născut la Mihăilenii Vechi, Râşcani, iar calvarul familiei sale începe de la bunicul Grigore, care a fost închis pentru zece ani, în 1945. „Preşedintele sovietului sătesc, Grişa Postolachi, zis Ţiganu, i-a întâmpinat pe ruşi în 1940 cu pâine şi sare. Timp de un an, a făcut ce-a vrut. Lua tot ce-i plăcea din case, cobora icoane, le călca şi le dădea foc. Când au venit românii, sătenii s-au plâns pe el şi a fost condamnat la un an. La revenirea ruşilor, în ’44, şi-a recăpătat funcţia şi a ordonat ca toţi cei care l-au trădat să fie închişi, inclusiv bunicul“, povesteşte Margareta Cemârtan-Spânu.

„Dragă Sofica, eu în curând voi muri...“

Bătut, înfometat şi sleit de puteri, bărbatul a supravieţuit doar câteva luni, dar a reuşit să-i lase un mesaj soţiei sale. În timp ce muncea pe un câmp, a înfipt un petic de hârtie într-un lujer de floarea soarelui, pe care scrisese cu un creion chimic: „Dragă Sofica, eu în curând voi muri. Să ai grijă de nepoţi. Iertaţi-mă şi vă iert, pentru că toată viaţa v-am iubit“. „L-au aruncat într-o groapă comună. Am aflat de la cuscrul bunicii, care a fost cu el. Bolşevicii nu ne-au spus niciodată nimic“, oftează bătrâna.

Tata şi-a luat doar costumul de mire

În 1949, toată familia a fost deportată în Siberia din cauza bărbatului învinuit de trădare. „Chiar dacă Stalin spunea că copii nu trebuie să răspundă pentru faptele părinţilor, au născocit ca motiv prăvălia pe care a deschis-o bunicul cu doi ani înainte de a fi dus. L-au numit «marele comerciant»“, explică femeia.

Avea pe atunci şase ani, iar fratele său, Emil, aproape 11. Mama lor murise de tifos, au rămas cu tatăl şi bunica de 78 de an