După ce spectacolul mediatic al unui senator analfabet, trimis la închisoare, a ocupat spaţii ample, ocultând stagiunea teatrală care s-a apropiat cu paşi repezi de sfârşit, am avut revelaţia unui spectacol-eveniment pe teme caragialeşti realizat de... un balerin: Gigi Căciuleanu. Asta după ce, pe mai multe scene ale unor teatre, se juca „O scrisoare pierdută“, iar spectatorii în sală vedeau cu surprindere „Năpasta“, cum observa un distins ziarist. Chiar dacă nu e regizor de teatru, ci coregraf, în această calitate a realizat, nu cu vorbe, nu cu replici, ci cu idei, cu paşi de dans, un fascinant spectacol care a umplut inimile spectatorilor din sala mare a Teatrului Naţional, dovedind – dacă mai era nevoie – că îl putem comemora creator, inteligent pe Nenea Iancu, nu abracadabrant, nu apelând la vulgaritate, nu inventând mici amănunte nesemnificative, ci descoperind esenţa spiritului său. Gigi Căciuleanu şi-a gândit spectacolul pentru a se adresa unui câmp larg de spectatori: şi celor care cunosc aproape pe dinafară piesele şi schiţele lui Caragiale, dar şi celorlalţi, care ştiu doar din auzite creaţiile marelui satiric, reuşind în final să exploateze la maximum sensurile majore ale scrierilor sale, dându-le – printr-un alt limbaj decât cel al cuvântului, expresia corporală – un grad înalt de universalitate. De fapt, nu ni se arată scenic, prin paşi de dans, acţiunea din „O scrisoare pierdută“ sau „Năpasta“, ci se extrage spre ilustrare doar esenţa conflictelor, universal valabilă, printr-un excelent montaj creator, bazat pe uimitoarea interpretare a unei echipe extraordinar de talentată. Sunt, în spectacolul D’ale noastre al lui Gigi Căciuleanu (produs sub auspiciile Centrului de Cercetare şi Creaţie „Ion Sava“ în parteneriat cu „Art Production“), momente antologice, pe care Publicitate publicul le-a descoperit, le-a decriptat cu o plăcere nespusă, ca