1. E bine că s-a dus domnul prim-ministru în ţările din zona Mării Caspice şi în China. 2. E bine că ne-am trezit macăr acum că interesele noastre strategice sunt mai extinse decât piaţa internă a UE, ea însăşi deschisă de mult timp opţiunilor din spaţiile enumerate la punctul 1
3. E bine că am realizat că, alături de discuţia (teoretică şi uneori chiar şi practică despre securitatea energetică europeană, dar şi cu fonleuri majore precum Nabucco) despre proiectele reale se negociază cu furnizorii direcţi si cu acţionarii majoritari ai companiilor de producţie.
4. E bine că încercăm să valorificăm, măcar în al doisprezecelea ceas şi sub disperarea unei presiuni resimţită în mod egal de întreaga Europă aflată în criză, statutul nostru special, dat de o poziţionare pe Drumul Matăsii ce ne-ar putea aduce pe lista unor parteneri naturali în viitoarele restructurari ale hărţilor de putere.
Patru puncte care tin de logica evidentei. Sunt insa si suficiente?
Raspunsul tine de posibila (dar nu si previzibila) maturizare a clasei noastre politice. Setata, inca, din nefericire, pe un binom al alegerii venit din alte perioade ale istoriei noastre, atunci cind fuseseram invatati ca a fi intr-o tabara, a accepta statutul de membru al unei aliante, inseamna excluderea din start, cu cerbicie si constanta, a tuturor celorlalte oferte. Ignorarea tuturor celorlalti parteneri, dispretuirea celorlalte piete, cu credinta ca o face Dumnezeu asa incit macar de data asta sa fi mizat pe calul castigator. Sau macar pe un magarus sanatos si dispus sa ne care si pe noi in traista.
Rationament care s-a dovedit perdat pentru ca era prost facut de la inceput. Niciunul dintre partenerii nostri din spatiul euro-atlantic nu ne-a impus piata unica europeana drept SINGURA varianta de joc. Ar fi fost si absurd, atita timp cit partenerii nostri americani si europeni erau prim
