O să revin azi la tema pe care, alături de sănătate, o consider de viață și de moarte, pentru orice țară a lumii ăsteia. Educația. Am stat și m-am gândit și, sincer, nu știu cum se face că, în România, în niciun an, dar absolut niciunul!, nu a existat sesiune de examene, de orice nivel ar fi ele, fără să existe și scandalul de rigoare.
Oare situația este atât de gravă sau, pur și simplu, dovedim că nu se poate fără circ? Îmi pun aceste întrebări pe care cred că ar trebui să și le pună orice cetățean responsabil al acestei țări, cu atât mai mult cu cât fiul meu va ajunge, destul de curând, în ipostaza de a susține primul examen mai important din viața lui.
Poate că e și asta o idee inoculată în ani și ani de propagandă, dar, parcă, până nu demult, ne mândream că suntem un popor de oameni instruiți, deștepți și care pot face față cu succes la orice examen pe plan internațional.
Acum, parcă s-a dat cu un praf ciudat peste toți tinerii, încât au devenit cu toții și inculți și incapabili să depășească până și un nivel minim de examinare.
Da. Discuții ar fi multe. Atât de multe, încât ne oprim cu toții la ele. De la guvernanți până la simplii cetățeni, nu mai face nimeni nimic în afară de a-și da cu părerea. Ei, dacă asta ar fi probă de bac…
Eu, una, m-am săturat să ascult discuții sterile, să văd fețe fals îngrijorate și să ascult aceleași plăci, an de an. M-am săturat de goana după vrăjitoare și căutarea țapilor ispășitori. De fiecare dată, o căutare făcută la grămadă, de dragul acelorași discuții și din dorința de a mai pune pe cineva la zid, doar, doar, om zice că am găsit călăul și, ca atare, problema e rezolvată. Ei, și uite că, după 23 de țapi ispășitori, de călăi, de tone de pălăvrăgeală, tot acolo ajungem.
Nu știu cum se face că niciodată nu nimerim. La fel, mereu, fără o abatare de nici măcar un milimetru, după ce furia audiențe
