Astăzi public ultima parte a studiului despre relaţiile lingvistice primitive dintre română şi albaneză. Odată elucidată această situaţie, ne vom interoga asupra influenţelor greceşti, slave şi germanice.

Un lucru pare însă, de pe acum, sigur: romanizarea limbii noastre va fi completă, atingând şi sistemul verbal, ceea ce face ca româna, indiferent de aluviunile lexicale ulterioare, să fie poată fi considerată, în chip aparte, o limbă romanică. Secolele al XVII-lea şi, mai ales, al XIX-lea îi vor defini în mod ineluctabil fizionomia.

Studiu lui Dan Alexe continuă cu exemple, care invită cititorul la reacţii, deseori polemice. Vă propun să le discutăm şi noi, dacă este cazul. ***

„Stăpîne, stăpîne, mai cheamă ş-un cîne.”

Stăpîn e, ca şi vatră, sau copil, unul din acele panbalcanisme de origine incertă, căruia lingviştii români, din lipsă de altceva, s-au decis să-i atribuie o origine slavă. În macedoneană, limbă slavă din Balcani aflată mult timp în contact cu graiurile aromâne şi cu albaneza, stopan are sensurile de „1. proprietar; 2. capul familiei, gazdă; 3. stăpîn, patron; 4. (pop.) soţ”. Adjectivul stopanski înseamnă „economic”, „de economie”, „gospodăresc”. Stopanstvo este în macedoneană „economia” în general, chiar şi „economia naţională”. În albaneză termenul nu există decît ca împrumut: stopán este un „brînzar, omul care face brînza la stînă”. Ştim cu certitudine că în albaneză e vorba de un împrumut, întrucît nici un termen din fondul vechi de cuvinte al albanezei nu poate începe cu st-. În virtutea regulilor fonetice schiţate mai sus, grupul consonantic iniţial st- a evoluat istoric în albaneză spre şt-, redat grafic prin sht-, cum se poate vedea din lunga serie de termeni latini intraţi în mod identic, din latină, atît în albaneză cît şi în română: alb. shtat, rom. „stat”; alb. shtrat, rom. „strat” (aici pînă şi pluralul fiind iden