A gîndi o cauză presupune două eforturi, însă mintea omenească acordă atenţie cu precădere unuia dintre acestea. Primul este identificarea celor mai particulare cauze, înţelegînd că putem fi cu atît mai apropiaţi de adevăr cu cît sîntem mai precişi şi gîndirea este mai indivizibilă. De pildă, spunem că iarna există trandafiri pentru că ei ne sînt disponibili la fiecare colţ de stradă şi, chiar dacă nu ar fi aşa, noi tot îi putem concepe sau desena, amintindu-ne căldura verii: ceea ce înseamnă că ei, într-un fel, există, iar noi sîntem siguri de această informaţie, fiindcă avem la dispoziţie cele mai clare şi mai individuale idei, şi anume colţul de stradă sau creierul nostru. În schimb, al doilea efort este complet opus celui dintîi şi constă în identificarea celui mai universal context care face posibilă o cunoştinţă. Acest efort este rareori realizat de minţile noastre, pentru că el are o natură presupusă (nici nu „îţi vine“ să vorbeşti despre el, fiind prea evident, căci el nu pare o problemă). Fiind prea comun, acest context este şi cel mai universal şi presupune cel mai înalt grad de adevăr al unui eveniment. Fiind neobişnuit pentru mersul natural al minţii, el este ascuns implicit în ea. El este obiectul filozofiei, fiind obţinut din cercetarea celor mai comune, mai evidente, dar mai tacite presupoziţii ale minţii noastre. De pildă, cînd ne întrebăm de ce iarna există trandafiri, ni se pare mai firesc să indicăm florăria sau, eventual, prezenţa lor doar în minte, dar este mai ciudat să răspundem întrebării prin afirmaţia că trandafirii există iarna pentru că noi sîntem moderni, iar modernitatea este o epocă în care ritmul naturii este suspendat, întrucît omul a reuşit să facă disponibil în orice condiţii orice produs al ei. Facem însă o asemenea afirmaţie cu preţul omiterii faptului că acest produs mai este într-adevăr al naturii. La fel, este ciudat să