Un studiu* al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) a analizat în 2008 diferitele metode de remunerare a medicilor generalişti şi specialişti din 14 state membre. În cazul medicilor de familie, raportul arată că tipul de remunerare nu explică mare parte din variaţia nivelului veniturilor de la o ţară la alta: deşi sistemele sunt asemănătoare, există mari diferenţe între retribuţiile doctorilor. Pentru medicii specialişti, metoda de remunerare pare să fie asociată cu variaţia între ţări a nivelului veniturilor, care sunt în general mai mari la cei liber-profesionişti plătiţi pe serviciu, comparativ cu cei din ţări unde predomină plata prin salarii. În Franţa, majoritatea medicilor generalişti sunt liber-profesionişti plătiţi pe baza serviciilor prestate. De 15 ani, ei se pot înscrie în sistemul de gatekeeping (prin care pacienţii ar trebui să fie mai întâi consultaţi de aceştia înainte de a fi trimişi la specialist), în care consultaţiile sunt plătite semnificativ mai mult decât în mod obişnuit (în ciuda stimulentelor financiare, în 2004, doar 10% din medici şi 1% din populaţie participa la acest sistem). Unii generalişti sunt salariaţi, activând în spitale, servicii de prevenţie sau în centre de sănătate; medicii salariaţi desfăşoară şi activităţi private în spitale, pentru care sunt plătiţi de acestea pentru serviciile prestate, după reţinerea cheltuielilor legate de folosirea spaţiului şi a echipamentelor. Aproximativ jumătate din specialişti sunt în principal angajaţi salariaţi. La salariul bazat pe vechime se adaugă plăţi pentru timpul lucrat în gardă. În anumite împrejurări, specialiştii salariaţi pot desfăşura în timpul orelor de program din spitale activităţi private, remunerate în funcţie de serviciu, dar care nu pot depăşi 30% din totalul veniturilor. Medicii din spitalele universitare sunt angajaţi ai statului care primesc salarii pen