Dumnezeu să-l odihnească în pace! Am aflat trista veste acum câteva minute (am scris acest text miercuri n.a.), citind o știre postată de colegii mei de redacție pe ampress.ro. De ce, cum? N-am fost prieteni, dar îl știam pe Radu Vasile, așa cum îl știau atâția. Cancer, 70 de ani... Sinistru comprimat de date, răspuns lapidar, tăios, ca o cădere de ghilotină.
Sergiu Bidilă spune în știrea lui că e primul premier sau președinte postdecembrist care trece dincolo. Maria Coman notează că a fost primul ei premier, ca ziaristă, într-o vreme în care minerii rupeau porțile Guvernului, iar FMI rupea masa, bătând cu pumnul în ea. Eu ce să-mi amintesc? Cred că l-am criticat, cât a fost în funcție, nu o dată, așa cum i-am tocat pe toți cât au fost la putere.
A fost, însă, și un moment în care demnitarul din el și ziaristul din mine au împărțit un moment omenesc, aproape special. Era o vizită oficială în Israel a premierului român, plecat acolo cu politicieni, oameni de afaceri și, firește, ziariști. În programul de două sau trei zile, delegația română, la cererea ei, a fost și pe la locurile sfinte ale creștinătății. Ne aflam pe malul Iordanului. Eu mai fusesem acolo, cu prilejul unui interviu realizat cu premierul din acea vreme al Israelului și ținusem morțiș să mă fac hagiu, botezându-mă în apa Iordanului, nu doar în cristelnița popii de la Sângeru. Radu Vasile se uita ca toți ceilalți spre apa limpede și verzuie care se scurgea pe sub arboretul pletos. Știi ce, i-am zis, spre nedumerirea sepepiștilor. Vino cu mine! Și l-am tras spre apă.
Descalță-te, i-am poruncit. Eu sunt hagiu și trebuie să te botez și pe tine și să devii hagiu. A executat aproape mecanic mișcările de a se descălța, de a-și rândui pe mal pantofii și șosetele. Și-a sumes ca și mine pantalonii. După ce am intrat amândoi până la genunchi în apă, i-am spus să aplece capul, iar eu i-am turna
