De când a venit la conducerea Operei din Iaşi, Beatrice Rancea a pus reflectoarele pe istorica instituţie de cultură, făcând-o să strălucească din nou, ca în anii de mare glorie. Cu şase premiere în această stagiune, între care două montări excepţionale ("Indiile galante" şi "Troienele", semnate de regizorul Andrei Şerban), scena lirică ieşeană a renăscut din cenuşă şi a devenit egala instituţiilor culturale cu mare ştaif din Europa. Cum a reuşit? Să aflăm!
Răţuşca cea urâtă
- Se împlinesc trei ani de când, temerară şi exigentă cu sine, trageţi după dvs. o echipă de trei sute de oameni (solişti, balerini, corişti, instrumentişti, scenografi, costumieri, machiori, peruchieri, decoratori, electricieni, maşinişti) care face ca un spectacol de operă să existe, să aibă strălucire, să vibreze de la primul până la ultimul ton al orchestrei. Cum izbutiţi o asemenea performanţă?
- Cu multă iubire! Fără iubire nu se poate face nimic! În momentul în care iubeşti ceea ce faci, investeşti tot ce ai, adică sufletul tău - toate gândurile, toate sentimentele şi tot timpul tău - zile şi nopţi. Dar eşti şi răsplătit. Tot ce investeşti îţi este returnat înzecit. Iubire pentru iubire.
- Opera nu este, totuşi, prima dvs. iubire. Ştiu că prima dragoste a dvs. a fost aceea pentru balet. Aţi dansat de la patru ani până la 30 de ani, când v-aţi încheiat brusc cariera de balerină a Operei Naţionale din Bucureşti...
- Da, baletul trebuie să-l iubeşti cu patimă şi să i te dăruieşti total. Ca să poţi transfigura pe scenă, prin mişcare, idei, sentimente. Baletul e un sport de performanţă, în care rezişti cu greu unui program de pregătire draconic, unui sistem de învăţare greoi şi îndelungat, ca să străluceşti apoi ca solistă un timp limitat, să ai un apogeu al carierei întins pe câţiva ani, după care să simţi declinul în fiecar
