Nu sunt specialist în petrol şi gaze. Faptul că am lucrat 25 de ani în Uzina 1 Mai, mare producător de utilaj petrolier, nu mă certifică în a da sfaturi celor calificaţi. Atunci când responsabilităţile mele în administraţia judeţului m-au obligat să intervin în momente grele pentru industria petrolieră, am făcut-o numai cu sfatul şi ajutorul celor mai buni specialişti de la noi; aşa că rândurile de mai jos sunt în mare parte adevăruri rostite de-a lungul timpului de aceşti profesionişti.

Zilele acestea, s-a anunţat eşecul unui proiect în care România îşi punea mari speranţe: gazoductul Nabucco. În nădejdea declarată de a micşora dependenţa de gazul importat din Rusia, guvernele noastre au purces cu entuziasm la alipirea Transgazului autohton la companiile de profil din Turcia, Bulgaria, Ungaria şi Austria, pentru susținerea comună a unei investiţii care să aducă gaze din zona Mării Caspice în Balcani şi Europa Centrală. Spun guvernele, pentru că toată nebunia a început în urmă cu vreo doisprezece ani şi, de atunci, indiferent de culoarea politică, toţi guvernanţii noştri s-au îmbătat cu apă rece şi cu un populism care denotă în primul rând incompetenţă. În calitate de senator de Prahova şi fost prefect, am fost invitat, prin 2003, la o reuniune pe acest subiect şi de atunci mi-am dat seama că, la astfel de conferinţe, forumuri, colocvii pe marginea viitoarei lucrări energetice, mai importantă era masa de după, decât tema propriu-zisă. Pentru iubitorii de protocoale şi festinuri, cei doisprezece ani au fost o adevărată mană cerească. Valabil şi pentru politicienii europeni, care au dovedit că între vorbele lor şi deciziile principalelor companii energetice de pe continentul nostru este o diferenţă enormă. Şi totul din cauză că nimeni n-a fost dispus să pună boii înaintea carului şi să stabilească în primul rând sursa de materie primă! A fost suficient ca ope