Recunosc, după cele câteva spectacole văzute în festCo (Festivalul Comediei Româneşti), mi-am zis că ar fi interesant dacă teatrul organizator, responsabil cu acte-n regulă de buna dispoziţie a naţiei, pe scurt, Teatrul de Comedie, ar face un studiu specializat de piaţă. Un sondaj de opinie gândit la virgulă şi realizat cu tot tacâmul de specialişti. La ce mai râde publicul? Sau publicurile?
(La lucruri diferite, ştim cu toţii.) Care sunt aşteptările de la un spectacol de comedie? Le satisfac producţiile de azi? Ce lipseşte? Cum s-ar putea diversifica şi completa oferta teatrelor? Am putea afla astfel multe lucruri într-un domeniu care ne e drag tuturor, dar pentru care se dovedeşte de fiecare dată că avem atât de puţine unităţi de măsură.
Aşadar, greu de răspuns la întrebările de mai sus. Cu atât mai greu pentru selecţionerul unui festival de comedie, în cazul acesta, criticul Ion Parhon. La ce mai râde lumea? La divertisment de televiziune? Probabil că cea mai mare parte a ei, da. Dar ce te faci cu criteriile estetice? La piesele scrise de autorii români din deceniile trecute? Cum ar fi Dumitru Solomon sau Ion Băieşu? S-ar putea, căci s-au aflat în selecţie la loc de cinste. La teatrul bulevardier? La umorul britanic de bun gust, la comedia inteligentă? Nu ştim, nu am avut ocazia să verificăm, se montează mai rar. La piese scrise de generaţia mai tânără ca Pisica verde de Elise Wilk, Crize de Mihai Ignat (text răsfăţat dacă ţinem cont de numărul de montări pe care le-a cunoscut în ultimii ani) sau la O piesă deşănţată de Lia Bugnar? Da, la acestea din urmă tinerii râd mult şi bine.
FOTO: „O piesă desănţată” cu Lia Bugnar, Marius Manole
Lia Bugnar, de exemplu, este o autoare la piesele căreia nu de puţine ori am râs cu lacrimi. În cazul Unei piese deşănţate, artista, însă, pare să-şi fi pus singură gând rău. Situaţiile ar fi putut stâr
