Nu sunt românii basarabeni singurul popor care îşi instrumentează personalităţile istorice în folosul unor scopuri politice de azi, dar la noi obiceiul acesta capătă proporţii groteşti, chiar hilare aş spune, dacă asemenea exagerări nu ar mărturisi starea degradată a conştiinţei publice şi o profundă schizofrenie identitară.

Pe 2 iulie am comemorat 509 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Au depus flori la statuia domnitorului preşedintele Timofti, premierul Leancă, speakerul parlamentului Corman, au fost primarul Chirtoacă, dar şi socialiştii lui Dodon şi comuniştii lui Voronin. Spre deosebire de confruntarea penibilă din Parlament, din ziua de 28 iunie a.c., când unii se ridicau în picioare în semn de reculegere faţă de victimele regimului bolşevic de ocupaţie, iar alţii băteau cu picioarele în podea ca nesimţiţii, batjocorindu-le gestul, ai crede că avem în Republica Moldova măcar o figură istorică aflată în asentimentul întregii clase politice: Ştefan cel Mare. Chiar dacă pentru a identifica acest „numitor comun” trebuie să coborâm tocmai cu o jumătate de mileniu în trecut.

Doar că, din nefericire, cum bine ştim, nu există un consens nici cu privire la eroul de la Podul Înalt. „Atlet al creştinătăţii” şi simbol al unităţii româneşti, Ştefan cel Mare a fost proclamat de comunişti drept „părinte al naţiunii moldoveneşti”, ostilă României. Faptul că şi-a ridicat majoritatea mănăstirilor în Moldova din dreapta Prutului, că osemintele sale se află la Putna, reprezintă o sursă de iritare pentru moştenitorii lui Stalin de la noi, îndemnându-i să clocească proiecte de dezmembrare a României, de genul „Moldova Mare”. Şi de această dată, în anul de graţie 2013 după Christos, fiecare facţiune politică a venit la o altă oră să cinstească memoria domnitorului, pentru a nu se intersecta cu adversarii politici; fiecare grup şi-a pus în scenă propriul ritual, şi