Adevărul despre exploatarea gazelor de şist
Bucureşti, 27 mai, dimineaţa devreme. Telefonul ţârâie ascuţit şi vibraţiile lui pe podea mă irită.
"Tu ce ştii despre gazele de şist?"
"Cum adică?"
"Aşa. Eşti pro sau contra?"
Am închis telefonul. Nu era nici locul şi nici momentul pentru discuţii. Am tras pătura peste ochi şi-am încercat să adorm la loc. Nu puteam, întrebarea prietenei mele mă hărţuia. Ce-i drept, nu ştiam prea multe, dar de ce-aş fi fost contra? Guvernanţii ne anunţau bucuroşi că România se află deasupra unui zăcământ de 1444 miliarde de metri cubi de gaze de şist, care o plasează pe locul trei în Europa, după Polonia şi Franţa. Stăteam pe un ocean de gaz, care i-ar fi putut asigura României consumul vreme de 100 de ani de-acum încolo. Trebuia doar exploatat, şi conducătorii s-au grăbit s-o facă, concesionând terenuri unor companii străine. Printre ele, şi companiei americane Chevron, lider în domeniul gazelor de şist. Doar că, acum, exact când România părea că-şi vede visul american cu ochii, la Bârlad, 5000 de oameni au ieşit în stradă să protesteze. 5000 de oameni spuneau "nu fracturării hidraulice" şi "nu companiei-mamut Chevron". Ceva nu era totuşi în regulă în toată afacerea. Trebuia să aflu cât mai curând.
Când viitorul e fracturat
Deci, ce era cu fracturarea hidraulică, încât bârlădenii nu şi-o doreau? O căutare pe google avea să-mi dea răspunsul. Spre deosebire de gazele convenţionale, care se găsesc în pungi subterane uşor de extras, gazele de şist sunt risipite în porii unor roci argiloase. Fracturarea hidraulică e metoda nouă (şi foarte costisitoare) prin care acestea sunt exploatate. Imaginaţi-vă o sondă de dimensiuni impresionante, care forează la mare adâncime, întâi vertical, şi apoi orizontal, lăsând în urma ei pământul ciuruit precum un şvaiţer. Fracţionarea e
