Guvernarea islamistă a Frăţiei Musulmane, în Egipt, începuse să se erodeze, în principal datorită nepriceperii, abuzurilor, amatorismului şi lipsei de performanţe economice ale puterii investite după alegerile din iunie 2012. Scriam, pe 6 februarie a.c., chiar pe această platformă, articolul: Egipt, Tahrir Square: „Primăvara eternă”. Spre o tranziţie de douăzeci de ani? în care spuneam că drumul spre democraţie în cea mai populată ţară arabă a lumii va fi lung şi dificil dar trebuie parcurs cu răbdare, tenacitate şi înţelepciune. Nu bănuiam atunci că armata va pune capăt atât de repede şi de neinspirat drumului abia început.

Egiptenii (care nu sunt chiar cei mai deficitari la nivel global în planul culturii politice şi sociale, Cairo fiind cândva „capitala lumii arabe”) începuseră să realizeze că viziunea „Islamului politic” nu aduce bunăstare (aşa cum nu aduce nicio guvernare religioasă), respectiv că preşedintele Morsi şi inepta sa echipă rezultată din versete şi frustrări nu are, de fapt, soluţii pentru a scoate din criza economică severă o ţară cu peste 83 de milioane de locuitori şi cu o importanţă fundamentală pentru mersul lucrurilor în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu şi Nordului Africii. Opoziţia putea fi încurajată să se dezvolte politic, dar nu aşa.

E drept, poate că cei care se distanţaseră de Morsi nu erau încă majoritari (erau, se pare, cam o treime din alegători) dar tendinţa politică în ţară era totuşi clară, se declanşase un proces de contestare a conducerii statului care, la urma urmei, era parte a jocului democratic. Din fericire, nu fuseseră ciocniri directe între susţinătorii şi adversarii lui Morsi, nu era război civil în Egipt, nu erau victime iar ambele opţiuni se puteau face auzite în stradă, ca la începuturile dificile ale oricărei democraţii. Armata nu avea ce să caute acum, în această fază a disputei politice între fac