Un meci, un scor greu de visat.
Nu s-au îngrămădit comentariile competenţilor noştri la finala de pe Maracana… e de înţeles: la 1 noaptea se cam doarme. Fără să mă dau exemplar - repet: exemplarii sînt o speţă nesuferită -, am stat pînă la festivitatea de la 3:30 dimineaţa, drastic umilit de un 3-0 neverosimil de încîntător.
Brazilia aceea - chinuindu-se să învingă o Italie extrem de ataşantă, un Uruguay îngenuncheat abia în min 88 -, Brazilia aceea a fost fulminantă cu Spania, a fost, de fapt, alta, cu totul alta decît aceea pe care, ca fan al ei, o acuzam de platitudine. Probabil că orice fan trebuie să treacă prin cea mai grea umilinţă - cea la care îl supun chiar “ai lui”, ridiculizîndu-i îndoielile şi “deşteptăciunea”. La 3-0 în minutul 46 (scor greu de visat), eram gata să mă calc în picioare, după care, încet-încet, mi-am pus capul între umeri şi am încercat - pardon de expresie - să analizez, să găsesc o explicaţie la ceea ce putea fi numit un “mister”: cum să faci literalmente praf dintr-o campioană mondială şi europeană, incontestabilă de atîţia ani, “scandalos de bună” (vorba unui ziar din Sao Paulo)? Cum să ajungi să-l compătimeşti minute întregi pe Iniesta, singurul care mişca, sărmanul, în faţa unui presing năucitor în viteza cu care se transforma în atac?
Am o explicaţie, nu singura: Brazilia a jucat, dacă nu pentru titlul de campioană mondială, atunci cu hotărîrea precisă de a contesta Spaniei acest titlu. Ea a jucat transfigurată de această voinţă, a contestării unei superiorităţi inadmisibile. Se discută prea puţin de ce înseamnă - în viaţa unor mari echipe şi fotbalişti - a fi transfiguraţi de gîndul unei performanţe extraordinare. Nu ştiu dacă acest 3-0 anunţă sfîrşitul unei ere, dacă putem murmura Spaniei “Adios!”; un internaut, “spledini”, îmi scria, vizionar: “Să nu-i cîntăm Spaniei prohodul”, un altul, “antimafia”, ne avert
