Caietul de sală al spectacolului cu piesa Tăietura de Mark Ravenhill, jucată, dacă nu mă înşel, în premieră pe ţară la Sala Studio a Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad, e unul cât se poate de elegant.

Conţine informaţii utile despre regizor (Alexandru Mihăescu), despre scenograf (Alina Herescu), despre actorul Richard Balint, deţinătorul temeinic şi priceput al rolului principal, invitat în reprezentaţie de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea. De fapt, e vorba nu doar despre o atenţie politicoasă, acordată de gazde creatorilor invitaţi, ci despre o atenţie justificată de calitatea însăşi a montării, la împlinirea căreia contribuie şi actorii “casei” Mariana Tofan-Arcereanu, Andrei Elek, Marian Parfeni, Alina Danciu şi Cecilia Donat. Găsim şi un concis dar foarte bine scris text, din păcate nesemnat, lămuritor pentru sensurile spectacolului şi pentru felul în care directorul de scenă a abordat partitura dramatică.

Însă autorului anonim al respectivului caiet-program i-a scăpat inserarea unor informaţii absolut necesare despre semnatarul textului, englezul Mark Ravenhill. Care nu e chiar foarte cunoscut pe meleagurile româneşti, cu toate că, din câte se pare, e socotit drept unul dintre cei mai semnificativi scriitori contemporani de literatură dramatică din Marea Britanie. E chiar fondatorul curentului Spermă şi sânge, e uneori comparat cu Sarah Kane, cu a cărei piesă, Iubirea Fedrei, Teatrul arădean a înregistrat un mare succes în anul 2007. Din creaţia lui Mark Ravenhill ştiu a se fi jucat în România doar Fotografii explicite în 2006, la Studioul Casandra, în regia unei tinere despre care mai apoi nu am mai auzit nimic (Mona Dinu) şi Pool. No Water în 2008, în regia aceluiaşi Alex Mihăescu, la Teatrul German de Stat din Timişoara.

Tăietura e ceea ce se cheamă o parabolă dramatică cu o puternică încărcătură politică. E o piesă despre succesiu