A murit Radu Vasile, un bun român şi un bun creştin, cum a spus Vadim la Ciutacu, adoptând o faţă tristă dar neuitând să-i atace pe unguri şi evrei, chiar pe americani, odată cu derularea evenimentelor din Egipt. Chiar preşedintele Băsescu, la oră de maximă audienţă, a ieşit public şi i-a adus un elogiu, vorbind mult mai frumos decât cu ziariştii la mall, sau Maria în maşină după confiscarea telefonului uitat cu bună ştiinţă pe înregistrare. Şi alţi lideri politici, marcaţi de subiect, dar şi pentru a specula evenimentul, şi-au adus aminte de fostul premier din câteva momente critice ale României, vorbind frumos despre el, de ziceai că tocmai s-au despărţit de la o şuetă.
Nu l-am văzut însă pe premier, prezent la sărbătorirea mai devreme a Zilei Americii, unde fie vorba între noi a făcut şi o gafă monumentală, să decreteze ceea ce mie, nu ca jurnalist, ca om simplu şi care percep evenimentele uneori fără să le trec prin prisma analismului, ci aşa cum sunt, să facă un gest normal. Şi anume, să decreteze doliu naţional pentru acest mare om, care deşi nu s-a aflat prea mulţi ani la Palatul Victoria, rămâne în conştiinţa poporului român ca aducătorul, pentru prima dată în istoria acestei ţări, al celui mai important simbol al credinţei, Papa, la Bucureşti. Toţi ştiu că pentru o zi, acea zi, România a fost cu o bilă albă pe harta lumii, nu doar în buletinele de ştiri ale CNN cu panseluţe în Piaţa Universităţii.
Şi dacă tot veni vorba de Piaţa Universităţii, tot Radu Vasile a fost cel care, ani mai târziu, a făcut ca acest lucru să nu se mai repete, iar minerii plecaţi ca o hoardă sălbatică spre Bucureşti şi conduşi de un Luceafăr nebun, să fie opriţi la Cozia, printr-o pace parafată de fostul premier. Singurul care a avut curaj să meargă în inima luptelor de atunci şi să se întâlnească într-un compromis necesar, cu liderii nemulţumiţilor, care odată
