Vreau să vă relatez un scurt episod petrecut în vremea copilăriei mele, în familia noastră, eu având bucuria, copil fiind, să fiu în preajma părintelui Arsenie Boca, la Mânăstirea Brâncoveanu - de la Sâmbăta de Sus, din apropiere de Făgăraş, prin anii 1946 - 1950.

Noi fiind săceleni, de lângă Braşov, în acea perioadă mergeam deseori la Sâmbăta, cu mătuşile şi verii mei. Părintele Arse­nie era tânăr. Avea o statură suplă, era înalt, cu ochii mari, albaştri, pătrun­zători. Umbla îmbrăcat cu o rasă albă din aba, încins la mijloc cu o centură lată, din piele. Cine îl vedea, îl perce­pea ca pe un sfânt, ca pe o icoană. Se­măna cu o icoană vie. Erau femei în vârstă, credincioase, care îndrăzneau şi îl întrebau: "Cine sunteţi, părinte? Par­că semănaţi cu Sfân­tul Ilie..." Părintele zâmbea şi le spu­nea: "O să vedeţi voi, după ce nu voi mai fi pe pământ." Eram mulţi copii în jurul părintelui, pe toţi ne iubea. În acea perioadă, acolo, la Sâm­băta, era o oază de foarte mare încăr­că­tură duhovni­ceas­că.

Ca să ajungem la mânăstire, de la gară se mergea pe jos câţiva kilometri, pe drum de ţară, cu rucsacul în spate. Fie­care purta o desagă în care avea pregătite alimente pentru trapeză şi untdelemn pentru candelele din mânăstire, însoţite de pomelnice, atât pentru vii, cât şi pen­tru cei plecaţi dintre noi. Rareori ne ajun­gea câte o căruţă trasă de boi sau de dri­gane (bivoli), care ne lua pe noi, copiii, şi bagajele. Venea foarte multă lume la mânăstire în acei ani, atrasă de slujbele şi predicile părintelui. Toată lumea parti­cipa la slujbă, apoi la masa comună, după care fiecare se odihnea pe unde putea. Când nu mai erau locuri suficiente de dormit, se dormea şi în poduri cu fân. Pe nimeni nu interesa în mod deosebit masa şi odihna. Lucrul cel mai important era bucuria de a participa la slujbă, la spove­danie şi împărtăşanie şi, mai ales, privi­legiul de a