Dumneavoastră ce-aţi face dacă propriul câine, căruia i-aţi fost stăpân vreme de şase ani, v-ar muşca, făcându-vă o rană destul de adâncă?
În ziua respectivă, Patrocle, aşa-l chema pe câinele meu, era într-o stare de agitaţie nefirească pentru temperamentul lui de fiinţă liniştită, ataşată de stăpânii lui, aşa cum ne-a obişnuit. Trebuia să merg într-un loc unde aveam nişte probleme de rezolvat, ce nu suportau amânare. Tocmai atunci l-a apucat pe Patrocle cheful de joacă (aşa credeam eu). Dacă a văzut că sunt de neoprit şi că ţin neapărat să plec, m-a apucat de picior în zona gleznei, muşcându-mă zdravăn. Durerea a fost de nesuportat! Pielea mi-a fost sfârtecată, iar eu priveam uimit la tendoanele şi oasele care ieşiseră la iveală. Câinele s-a potolit, dar eu am ajuns la "urgenţă", unde mi s-a cusut pielea la loc. Revenit acasă, am aflat că imobilul unde trebuia să mă duc sărise în aer, din cauza unor defecţiuni la instalaţia de gaz, şi că nu sunt supravieţuitori. Patrocle mi-a acceptat îmbrăţişările, nenumăratele mângâieri şi sărutări, suporta cu resemnare ca blana să i se ude cu lacrimile mele de recunoştinţă. A murit la o vârstă înaintată, înconjurat cu dragostea celor din jur, lăsând o amintire duioasă, care mereu ne umezeşte ochii. L-am adoptat de pui, era un mic maidanez care s-a adăpostit la poarta mea, într-o noapte cu tunete şi fulgere, iar biata fiinţă era îngrozită de potopul ce se abătea asupra ei. Acesta a fost darul lui Dumnezeu care mi-a salvat viaţa.
În orăşelul în care locuiesc, mereu îşi găsesc adăpost câţiva câini fără stăpân. Nu mulţi. Sunt "debarcaţi" la marginea localităţii, pe întuneric, din maşini fără identitate, apoi lăsaţi în voia sorţii. Majoritatea n-au încredere în oameni şi evită contactul cu ei. Trăiesc din ce capătă de la cei cu suflet bun, cărora le acceptă mângâierile, iar la rândul lor, îi ră