Am încercat de atâtea ori fără cine ştie ce succes să-mi învăţ studenţii cum să citească literatura, încât sunt dispus să admit că lectura corectă ţine de instinct, nu de şcoală
Nu vă speriaţi! N-am de gând să vă dau sfaturi legate de felul în care se citesc cărţile. Bunul cititor se naşte, nu se face. Dacă totuşi nu mă pot opri să scriu rândurile care urmează este pentru că, în pofida eşecurilor, mi-a rămas destulă naivitate ca să mă revolt (de obicei, în sinea mea) când întâlnesc o lectură atât de proastă sau, mă rog, de greşită, încât să ţin neapărat s-o corectez. Fie-mi iertat orgoliul!
Cartea sau, mai bine zis, felul în care a fost citită, care mi-a provocat accesul de stupefacţie este romanul „Cimitirul din Praga“ al lui Umberto Eco. Înainte de a-mi cădea în mână traducerea Ştefaniei Mincu de la Polirom din 2011 (ediţia a II-a), citisem câteva recenzii în revistele din Franţa. Dacă rămâneam la comentariile cu pricina, aveam toate motivele să cred că e vorba de un roman istoric despre agitata Europă postpaşoptistă dintre Risorgimento şi afacerea Dreyfus, cu Napoleon al III-lea şi războiul franco-prusac în fruntea listei de bucate.
Gata să bag mâna în foc pentru seriozitatea erudită a autorului, probată în „Numele trandafirului“, m-am neliniştit un pic când am citit că unii critici îl bănuiesc pe Eco, dacă nu de-a dreptul de antisemitism, măcar de un pic de simpatie faţă de protagonist, care e şi unul din naratori, Simone Simonini, francez după mamă, italian (piemontez) după tată, moştenitor neînduplecat al urii patologice a unui bunic care îi mai ura pe deasupra pe masoni, pe iacobini şi pe iezuiţi.
Omagiat de publicaţiile italiene
Confuzia dintre autor, narator şi personaj nemaifiind o surpriză, am considerat alarma falsă, nu fără a căuta să citesc eu însumi romanul. Şi, înainte de a apuca s-o fac, peste ce îmi cad ochii? Pe copert
