La 1800 oamenii se aprind repede, se iau la ceartă, se înjură, după care se trece şi mai repede la palme şi pumni. Pacea este mai mult impusă decît dorită, astfel încît este de ajuns un cuvînt sau un simplu gest, pentru a reaprinde furia, arţagul, gîlceava.

De la o vreme, popa Tatu şi vecina Păuna sînt duşmani de moarte. La început s-au certat din nimic, un copil al lui ţinuse drumul unui copil al ei şi s-au înghiontit la joacă pînă cînd şi-au spart capetele. Apoi s-au luat la ceartă pentru o palmă de loc ce au la cîmp: el că are mai mult, ea că de ce cu de la sine putere popa a schimbat hotarele şi-a tăiat cireşul ce din strămoşi le ţinuse umbră vara la culesul grîului. De atunci, au prins urîciune unul asupra altuia, nici să se vază în ochi. Cum se zăreau printre uluci, cum se ponosluiau şi se categoriseau cu vorbe proaste şi cu ponosuri, de se mirau mahalagiii de atîta necinste. Doar ieşea Păuna din casă, că popa Tatu din curte începea să-i strige: "Ovreico!", "Curvo!", "Foarţă de muiere ce eşti!", "De beţivă ce eşti, te lasă bărbatul". Iute la fire, Păuna îi răspundea pe dată, făcîndu-l "paciaură", "beţiv" şi "pezevenghi". La auzul acestora, popa se supără şi mai tare şi se lăudă că el îi ştie pe toţi şi are bani şi oricînd poate chema straja s-o ridice şi s-o bage la gros, s-o bată la scară. Dar în ziua aceea, cearta s-a stins aici şi fiecare şi-a văzut de ale sale, bombănind pe înserat în propriile curţi. A doua zi însă, cînd popa Tatu se întorcea de la ale sale treburi, a zărit-o pe Păuna printre vecinele din mijlocul uliţei, clevetind de una, de alta. Deodată i s-a urcat sîngele la cap, s-a înroşit, s-a înfuriat şi gîlceava a reînceput. S-a repezit în ea şi a început să-i care la pumni şi s-o înjure şi s-o ocărască. Vecinele speriate au început să strige de pe margine: "Las-o părinte, că nu-i vinovată nimic", "Mai încet, părinte, c-o omori şi-i păca