După cum bănuiam deja parte din cei care, prin formaţie profesională, avem reflexul de gândi inginereşte, povestea sau scandalul pietonalului ieşean, deja devenit celebru, nu este decât suma unor nerozii, poate şi interesate, dar altfel prostii comune şi lipsă de meserie.

Evident, Primăria nu a ştiut ce vrea, nu a avut nici un studiu serios la baza acestui proiect intenţional, nici o analiză de impact, nici o evaluare de mediu, şi nici un fel de concurs de soluţii, pe care le caută acum, după. Nereuşind să-şi definească intenţiile, viziunea şi obiectivele, în mod firesc nici proiectantul propriu-zis nu a priceput mare lucru despre ce vrea de fapt beneficiarul. Mai mult, când acesta mai e şi caprios şi nehotărât, influenţabil şi labil, lipsit de simţ estetic educaţional, schimbându-şi zilnic ideile, proiectantul alunecă sastisit pe minima rezistenţă şi face doar aşa cum i se cere, chiar dacă ştie că ăsta nu mai e profesionism. De partea cealaltă, proiectantul nu vrea decât să i se avizeze şi să i se plătească oricum lucrarea, pentru că nu e chiar treaba lui să facă maieutică educaţională zilnic, în speranţa de a sublima simţul estetic urban al decidentului – plătitor, Primăria şi Primarul, sau invers. Cu nişte idei confuze şi contradictorii, cu un proiect asemenea, evident că nici constructorul n-a putut pricepe mare lucru, drept pentru care a făcut şi el ce a înţeles că ar trebui să facă, în final ieşind ceva care nici nu seamănă nici cu ce avea Primarul în gând, dacă avea ceva, nici cu ce a înţeles proiectantul, dacă a înţeles ceva! E ca în povestea unui client care merge la croitor, cu o oarecare idee de costum în cap, pe care nu o poate defini clar, meseriaşul înţelege şi el ce poate, de regulă altceva, face ceea ce crede că a înţeles că ar vrea clientul, cu restricţiile propriei imaginaţii, iar costumul rezultat nu seamănă cu ideea nici unuia şi nu mulţ