La începutul anilor 1900, Sângeorz Băi era una dintre cele mai căutate oaze de linişte şi sănătate din Ardeal. Lucrurile s-au schimbat însă, astăzi, oraşul-staţiune mai fiind căutat doar de bătrânii care încă mai vor să profite de apele minerale care au consacrat zona.

Apele minerale din zonă, mult apreciate în perioada interbelică şi chiar şi înainte, au dus şi la înfiinţarea primelor „băi” de tratament. În 1839, autorităţile din Sângeorz-Băi raportau primii turişti 500 la număr care se cazau la localnici. 40 de ani mai târziu numărul turiştilor se dublează, ajungând la 1000, un număr mare dacă ne gândim că discutăm totuşi de sfârşitul anilor 1800.

Notorietatea staţiunii Sângeorz-Băi era mare, atrăgând şi „creatorii”, care veneau în inima Ardealului să se reculeagă. Astfel, la Sângeorz-Băi au poposit Alexandru Odobescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc sau Liviu Rebreanu. De asemenea, proprietăţile apelor minerale de la Sângeorz-Băi au atras şi atenţia specialiştilor, care vin în micul oraş-staţiune pentru a studia şi a ţine conferinţe pe tema apelor minerale.

Sezonul de „băi” începea în 15 iunie şi ajungea la final în data de 15 septembrie. Şederea turiştilor era presărată cu momente artistice, teatru, concerte, fiind aduşi lăutari de la Bistriţa sau chiar de la Cluj pentru a întreţine atmosfera.

În anul 1949 staţiunea este naţionalizată şi trece în proprietatea statului, luând fiinţă unul dintre primele sanatorii balneare din România, destinat tratării afecţiunilor gastrointestinale, ale ficatului şi ale bolilor de nutriţie.

Sângeorz-Băi încă se află pe lista staţiunilor balneare, fiind trimişi pensionari din toată ţara să se trateze în „oraşul izvoarelor minerale”. Turiştii însă evită zona pentru că staţiunea nu a reuşit să ţină pasul cu modernizarea şi înafară de câteva izvoare şi peisaje superbe