Departe de a fi întâmplătoare, campania de presă şi de ură ce a culminat, în vara anului 2012, cu decapitarea legislativă a ICR şi cu îndepărtarea lui Horia Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu a reprezentat forma cea mai articulată şi virulentă a unei viziuni despre cultură şi identitate naţională. Majoritatea social-liberală responsabilă pentru lichidarea acestei instituţii nu a ezitat să îşi marcheze ataşamentul faţă de un discurs ce se revendică de la izolaţionismul agresiv al stalinismului naţional. Apariţia domnului Andrei Marga este, din acest punct de vedere, încununarea legică a unei evoluţii previzibile, spre a recurge la un jargon marxizant atât de familiar domniei-sale.
Ultimele săptămâni ilustrează o nouă fază în această involuţie a ICR, involuţie ce va culmina, probabil, cu reducerea entităţii în cauză la o anexă a direcţiei de cultură din cadrul Ministerului de Externe. Dincolo de persoane, miza ţine de continuitatea abordării ce priveşte ICR nu ca pe un mediator inteligent şi inovativ între piaţa culturală autohtonă şi spaţiul global, ci ca pe un instrument,docil, al politicii de propagandă a statului român. Ori o politică de propagandă nu poate recurge decât la ingredientele familiare neotradiţionalismului de extracţie comunistă- de la sarmalele zemoase până la venerabilul costum naţional celebrat ca expresie a României eterne. Din peisaj nu poate lipsi evocarea naiului străbun şi a credinţei naţionale, sub semnul ataşamentului faţă de patrie, popor şi conducători.
De aici, reapariţia unui discurs asupra României şi românilor pe care ICR, în noua sa structură juridică şi în noul context al algoritmului politic, este obligat să îl preia. Rezervele faţă de experiment, faţă de ironie, faţă de diferenţă şi insolit, în materie culturală, traduc această credinţă că imaginea României în lume se poate construi pornind doar de la
