Toate reproşurile şi semnele de întrebare în marginea evenimentelor din 3 iulie pornesc de la constatarea că egiptenii au înlăturat printr-o lovitură de stat un Preşedinte ales democratic prin vot liber şi popular. Aşa e. Şi tocmai acest lucru nu e înţeles pînă la capăt. Preşedintele Morsi nu a fost înlăturat pentru că a fost ales democratic, ci pentru că a încălcat mandatul primit prin alegeri democratice. Într-o democraţie, nimeni nu e e ales pentru a pune capăt democraţiei.

În acest punct, discuţia despre democraţie şi alegeri e viciată serios de comentatori şi politicieni occidentali sau răsăriteni. Ei au impus prin repetiţie ideea simplă dar înşelătoare după care democraţia e totuna cu alegerile. Altfel spus, cine organizează alegeri libere şi corecte e, automat, democrat. Această definiţie strict formală în care democraţia e egală cu repetarea periodică a alegerilor libere a devenit un clişeu, un soi de proverb fără replică şi nuanţe. Ce rămîne pe dinafară e tocmai esenţa democraţiei. Evident, nu există democraţie fără alegeri libere, dar organizarea de alegeri libere nu face, singură, o democraţie. Argumentul formal după care democraţia e o expoziţie permanentă de alegeri libere e refugiul tuturor impostorilor democratici, în special în ultimii 25 de ani de istorie est-europeană post-comunistă. Definiţia convine. De ce? Pentru că după această definiţie, oricine poate deveni rapid democrat. Tot ce e de făcut ţine de buna organizare a alegerilor.

Adevărul e că democraţia nu e un sport administrativ. Alegerile pot încununa o democraţie dar nu o pot precede. Alegerile sînt rezultatul şi nu cauza unei democraţii. O democraţie devine realitate numai şi numai prin ordinea pre-existentă alegerilor. Iar ordine pre-existentă înseamnă, în acest caz, cîteva lucruri simple şi dificile: lege, şanse egale şi respect. Altfel spus, libertate