În realitate, copiii celor needucaţi vor rămâne needucaţi, deci că învăţământul public este construit la noi astfel încât să împiedice mobilitatea socială ascendentă.
În societăţile moderne există două şi numai două instrumente care garantează mobilitatea socială ascendentă (şi astfel o societate deschisă): piaţa liberă şi învăţământul public. (Notă pentru conservatori: prin „piaţă liberă” înţeleg aici nu „piaţă nereglementată”, ci „piaţă reglementată în sensul maximizării concurenţei”.)
La noi, economia de piaţă (liberă sau mai puţin liberă) funcţionează exclusiv în zona oraşelor mari şi mijlocii. În oraşele mici avem mai degrabă oligopoluri meşteşugăreşti (pe modelul economiilor premoderne), iar în zona rurală o combinaţie între oligopolurile meşteşugăreşti şi economia de subzistenţă (household economy). Prin urmare, piaţa liberă nu este suficient de extinsă încât să se transforme propriu-zis într-un instrument care să asigure mobilitatea socială ascendentă. Şi, cum peste 50% din populaţia României trăieşte în zona rurală, rezultă că peste 50% din populaţia României nu are absolut nicio şansă de a-şi îmbunătăţi statutul social recurgând la activităţi specifice pieţei libere.
Rămâne atunci învăţământul public – cel care, în principiu, asigură unui copil sărac posibilitatea de a deveni director de bancă. După 1989, învăţământul preuniversitar din zona rurală s-a prăbuşit. Au fost închise şcoli (într-un ritm dement mai ales după 2010), iar cele care au rămas au putut angaja învăţători şi profesori din ce în ce mai puţin calificaţi. În plus, politica de finanţare per elev a făcut ca şcolile din mediul rural, care nu au cum să atragă un număr mare de elevi (inclusiv din cauza infrastructurii), să devină în mod cronic subfinanţate – şi astfel să nu îşi mai permită să angajeze nici măcar învăţători şi profesori complet necalificaţi.
Pe scurt, copi
