Ne apropiem de vacanţă cu paşi repezi, de vacanţa tipografică, şi sunt leneş, ştiu, dar am devenit aşa şi din cauza mesajului subliminal conţinut de bancul spus de tata, la fereală de urechile mele clăpăuge, dar te pui cu împieliţatul să nu-l audă? Bancul, bun, dar periculos în acei ani ‘50, zicea: la şcoală copiii din clasele primare sunt întrebaţi ce vor să se facă atunci când vor fi „mari”, clasic pentru vârstă. Unul, şofer, altul, doctor, un al treilea, inginer (niciunul, în acei ani, nu dorea să se facă ziarist, oare de ce?), numai Iţic răspunse, lăsând-o mască pe învăţătoare, că el vrea să se facă leneş. Cum e posibil aşa ceva?, tună doamna, dar Iţic, impasibil, aşa cum sunt toţi cei ce cunosc adevărul suprem, răspunse: păi nu se spune, mei, la cântecul ăla (Internaţionala) „Cei leneşi plece unde vor!”? Io am luat de bună lenea, dar am stat rău cu plecatu’, bre, hehehe!

Ca să închid cercul, voi termina sezonul altPHel en semi-fanfare, cu copchilaşii aştia de-mi sunt tare dragi că au sesizat oportunitatea de a ne face nouă mare plăcere, peste mări şi zări, cu tânguiala lor, blues-ul. Paul Butterfield Blues Band participă atât la festivalul Monterey (1967), cât şi la Woodstock-ul „mare” (1969), deşi trupa nu va apărea şi în filmul oficial. Mei, şi cum să nu fie promovată trupa aşa, când Bill Graham, marele Bill, care i-a ghidonat, pe bune, pre mulţi imberbi în acei ani, cărora le-a dat timp de „antenă” fie la festivaluri, fie la concertele găzduite de cele două săli al căror proprietar era (Fillmore East şi West), era tot de la Comunitate, mei. Iaca, un evreu a cărui familie a fugit din Germania nazistă la ţanc, pentru a supravieţui şi a ne încânta, prin flerul de biznis, dar şi de bun gust muzical, pe amărâţii ce-am fost atunci, acum, de-a pururi (noi, din partea asta de lume).

Pentru că veni vorba de Monterey, ia’n auziţi la Pristanda-ua din mine