Joe Strummer, celebrul solist al formaţiei “The Clash”, a reuşit să termine cîteva curse de 42 de kilometri, fără antrenament. “10 halbe de bere cu o seară înainte fac minuni”, obişnuia să spună
“La dracu! Ideea a fost a mea, da io ştiam că aşa o să iasă? Ăsta e dement, îşi bate joc de noi?”. Cel care urlă şi sudează ţigară după ţigară e Bernie Rhodes, managerul trupei “The Clash”. Considerată cea mai bună din lume, la momentul ăla, în primăvara lui 1982. Şase ani de concerte, British Punk în stilul cel mai pur, condimentat cu nişte reggae, puţin funk, niţeluş rap… După primul album, cel din 1977, au urmat unele mai puţin adulate de critică, aşa că trebuia făcut ceva. “Combat Rock” mai avea puţin pînă la lansare. Pe 2 aprilie pornise Războiul din Falklands, nimănui nu-i stătea mintea la muzică. Aşa că Rhodes pusese la cale următorul plan: Joe, Joe Strummer, solistul şi frontmanul trupei, trebuia să dispară olecuţă. De control, nu mult, cîteva zile, destul cît el, Bernie-cel-cu-relaţii-peste-tot, să împînzească ziarele. Apoi, pac!, revenea, numele albumului făcea referire la război şi totul se vindea cum nu se poate mai bine.
Numai că dementu’ de Joe dispăruse fără urmă. Şi nu era nici o regie.
Cum se lansează un album fără solist?
Peste Canal, undeva, o terasă retrasă. Joe Strummer şi a sa prietenă, Gaby Salter, beau o cafea… pariziană. Şi-a lăsat barbă, şi-a tras hanorac cu glugă, să nu fie recunoscut. Rîd de mor. “Cum ne caută fazanii aia prin toată Londra”… Joe e dus cu capul. Născut în Ankara, din mamă scoţiană şi tată englez crescut în India, cu o bunică armeană şi un bunic evreu german. Tipul acela de nebun frumos. A venit lînga Turn ca să participe la Maratonul de la Paris. Unde?
Da, de aia au fugit! Gaby a venit cu ideea, Joe a zis “Yesss!!!”. Tren, vapor, gata! Un prieten le-a dat un apartament în Montmartre, tot ce au avut de
