(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013) • Petre Sirin, Castele în Spania. Cronică de familie (1949-1959), Editura Humanitas, 2013 Mergînd zilele trecute la redeschiderea Muzeului Colecţiilor de Artă, am reflectat cu melancolie asupra soartei unei părţi a burgeziei româneşti, atît de rafinată, de amatoare de frumos; am refăcut pentru a nu ştiu cîta oară exerciţiul inutil al contraistoriei: ce s-ar fi întîmplat dacă nu am fi trecut prin încercarea comunistă? Admit adagiul hegelian: "Tot ce este real este şi raţional." Am refuzat întotdeauna restauraţionismul, iluzia că ne-am putea întoarce la punctul de plecare. Cred că mersul istoriei conţine o învăţătură secretă. Îi plîng pe cei care au suferit, pe cei care au căzut pradă morţii, dar şi pe cei ale căror conştiinţe au cedat... şi ei merită un suspin. Un actor şi mărturisitor al războiului împotriva intelectualilor neconformişti a fost Petre (Pierre) Sirin (1926-2003), autorul unui volum de memorii, Castele în Spania. Această expresie care desemnează o întreprindere imposibilă, donquijotescă, este inventată de un grup de tineri intelectuali al căror lider natural era muzicianul şi muzicologul Mihai Rădulescu, sinucis la 31 octombrie 1959 în arestul Securităţii, fiindcă nu mai suporta bătăile, refuzînd să dezvăluie cine se ascundea sub pseudonimele din însemnările lui intime. Fusese arestat pentru homosexualitate (incriminată pe atunci de legea penală...), iar ancheta luase curînd o turnură politică. Pesemne, sfîşiat între oroarea torturilor şi exigenţa de onoare, Mihai Rădulescu s-a spînzurat de robinetul radiatorului cu o frînghie improvizată din rufăria de corp. Care erau castelele din Spania ale acelor tineri: muzicieni, oameni de teatru, literaţi din jurul lui Mihai Rădulescu? Parte din ei erau homosexuali şi se desemnau - printr-un joc adolescentin-năstruşnic, ce devenea şi tragic pe măsură ce s