Cu toate că sunt multe voci serioase (Constantin Bacalbaşa în a sa adevărată enciclopedie culinară „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare de la 1935”, inegalabilul Al. O. „Păstorel” Teodoreanu în „Gastronomice”-le sale sau pe nedrept uitatul C. Cosco în a sa splendidă „Când era bunica fată…”, citată copios de contemporanul nostru Octavian Stoica în minunata sa carte „De-ale gurii din bătrâni” – despre a cărei existenţă aflasem din bibliografia masivului volum al lui Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri și obiceiuri românești” - ce mi-a fost oferită spre consultare deunăzi, cu gentileţe amicală de colegul Nini Hristodorescu, pentru care-i mulţumesc şi-i sărut fruntea inimii dumisale), demne de crezare, care dau drept sigur faptul că istoria micului românesc a început pe la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, în populara bodegă a lui Iordache Ionescu (supranumită „La o idee”) din strada Covaci nr. 3 din capitală, totuşi, aşa cum aminteam, atestarea lui documentară vine dinspre celebra locantă bucureşteană „Caru’ cu bere”, printr-o scrisoare datată 16 iunie 1920 (după alte surse, „28 maiu 1920”), în care bucătarul-şef de atunci, „Maestru Gastronom Marian Diţu”, îi trimite reţeta soţiei unui client foarte apropiat (un ofiţer al cărui tată, prieten bun cu nenea Iancu Caragiale, frecventase asiduu, în ultimii 20 de ani, berăria), menţionând printre altele că deţine secretul preparării mititeilor „(…) de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului”. Şi cum orice taină încredinţată unei femei devine, rapid, publică, aşa am ajuns şi noi, cei de azi, în posesia preţioasei reţete. Aferim! Aşadar, iat-o, în grafia originală:

„Se ia cărniţă de vacă de la gât, fără a se îndepărta grăsimea, şi se dă de două ori prin maşină, pentru a se mărunţi cât mai bine şi cât mai uniform. Dacă va