În Duminica a II-a după Rusalii Sfânta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintâi ucenici ai lui Hristos. Chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi când zice: „Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul” (Isaia 45, 22). În alt loc zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvântul care zice: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2, 17; Luca 5, 32). Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: „Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga” (Isaia 55, 5). Sau când zice: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Apostolul Pavel spune: „Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sunteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos” (Romani 1, 5-6).
Fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte. Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţa, la pocăinţă, la rugăciune, la
