Reflecţii pe marginea cazurilor înregistrate. Am urmărit cu luare aminte campania pornită acum câtăva vreme de o gazetă, pe tema sinuciderilor. De fapt, deslănţuită împotriva... sinucigaşilor. Aceştia la rândul lor parcaţi într’o singură categorie, pentru comoditatea ofensivei, categorie căreia obişnuit i se tălmăceşte gestul la „Întâmplări din Capitală“ în două cuvinte: „motive sentimentale“.

E de înţeles că înmulţirea dela un timp a cazurilor de sinucidere să nu lase indiferentă sensibilitatea publicului nu totdeauna în stare să se dumirească prin proprii mijloace asupra anomaliilor vieţii curente.

Spectatorul impresionat de ceea ce se petrece sub ochii săi, constată că explicaţia ce i se furnizează se aseamănă cu tragerea la răspundere a tificului decretat vinovat de epidemiei. Mai constată că fenomenului i se restrânge etiologia, – adică pricinile care îl determină, – la una singură, amorul – pentru a facilita condamnarea globală. Dar din chiar lectura faptelor diverse el observă că nu toate sinuciderile au ca mobil decepţiile amoroase.

Motivele sunt felurite: afecţiunea filială; greutăţile materiale ale traiului, boli incurabile, – pentru a nu pomeni decât cazurile acţionate de mobiluri ordinare, nu clinice. Şi iată categoriile multiplicate, diferenţiate dela ins la ins, pentru a deveni una singură în gestul suprem care le nivelează pe toate. Numai atunci. Pe firul de păr care desparte viaţa de moarte, toţi sinucigaşii se ţin de mână. Şi fata desamăgită în dragoste, şi negustorul descumpănit de treburile proaste; şi fiul îndurerat de moartea mamei, şi plăpândul afectat de răutatea semenilor săi; şi bolnavul exasperat de zădărnicia leacurilor...

În toţi funcţionează acelaş declic, în clipita hotărâtoare, în clipita care automatizează peste principile deosebite, gestul.

Citiţi articolul integral î