Duminica de mâine este numită în calendar a "Sfinţilor Români". Evident, cu referire la cei care, trecuţi deja în veşnicie (făcând parte din Biserica triumfătoare), au primit de la Dumnezeu cununa sfinţeniei. Dar mai există o categorie a sfinţilor români: este vorba de cei care nu au trecut la Domnul şi sunt pe pământ, în ceea ce numim a fi Biserica luptătoare. Îmi veţi spune că nimeni nu poate primi apelativul de sfânt cât este încă în viaţă, indiferent de gradul de desăvârşire atins. Aşa este. Şi aşa a fost dintotdeauna. Chiar dacă au trăit oameni cu viaţă de sfinţenie, prin care Dumnezeu a lucrat multe şi mari minuni, abia după trecerea la cele veşnice ei au fost proclamaţi drept sfinţi. Ca atare, nici o persoană care trăieşte nu primeşte atributul de sfânt/ă. Nici măcar apostolii nu au fost numiţi aşa în timpul vieţii lor. Dar există în numeroase epistole din Noul Testament caracterizarea unor comunităţi întregi (biserici) ca fiind de sfinţi: "sfinţilor din Colose", "celor numiţi sfinţi" din Corint, "sfinţilor care sunt în Efes", creştinilor dintre evrei numiţi "fraţi sfinţi", "tuturor sfinţilor" din Filipi, celor "chemaţi şi sfinţi" din Roma, "sfinţilor fraţi" din Tesalonic şi, nu în ultimul rând, se vorbeşte şi despre "sfinţii de la Ierusalim". Aşadar, nimeni nu este numit sfânt, dar membrii comunităţii sunt sfinţi, întrucât sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, Cel Unul Sfânt.
Dacă Apostolul Andrei ar fi adresat o epistolă către cei de pe teritoriul românesc (în speţă dobrogean) cărora le-a binevestit pe Domnul acum aproximativ două mii de ani, cu siguranţă ar fi conţinut apelativul "sfinţilor din...". Aşa că nu greşim prea mult, sper, dacă încercăm să facem un mic exerciţiu de conştientizare a statutului nostru, a celor din Biserica Ortodoxă Română de azi, ca fiind sfinţi ai lui Dumnezeu; mai ales pentru a ne cutremura şi a ne trezi cu adevărat la
