Dacă încă mai există vreun fan al ideii de a renunța la sistemul trei din cinci la Slamuri, în favoarea clasicului două din trei, idee care a prins iar viață printre ziariștii de tenis în ultima vreme, poate că ar fi un moment potrivit să se ascundă o vreme. Pentru că nu putea fi o pledoarie mai bună pentru păstrarea formulei actuale decât semifinala Djokovic - Del Potro, o explicație splendidă pentru cuvântul Grand, din “Grand Slam”.

Când Novak Djokovic, cel care, în ultimii ani, a fost mai prezent ca nimeni altul în meciuri-dramă, meciuri-record, meciuri-spectacol, spune că semifinala cu Juan Martin Del Potro intră direct în topul celor mai frumoase confruntări la care a luat el parte, nu prea mai e nevoie de alt argument suplimentar. În cazul lui Nole, astfel de partide au început deja să intre în rutină. O rutină a excepționalului. Disputele cu Federer, de la RG 2011, cu Rafa, de la AO 2012 și USO 2012, cu Wawrinka, de la AO 2013, din nou cu Rafa, la RG 2013 și acum, cu Delpo, formează o listă care aprinde imaginația, dezvoltă pasiuni și aduce fani în arene și copii la cursuri. Un adevărat highlight show, vorba lui Boris Becker, care a dat cel mai bun titlu pentru ce se juca pe Central spre finalul setului 4: “This is a live highlight show!”

Exact. Dacă ar fi să selectezi câteva faze elocvente pentru un rezumat de trei minute, ai avea o problemă serioasă. Dacă ar fi să alegi ce a fost mai impresionant și mai impresionat moment al celei mai lungi semifinale din istoria celui mai vechi turneu de tenis din lume, n-ar fi deloc clar cu ce să începi: să fie fabuloasa capacitate de luptă a lui Delpo, cel care a lăsat tot ce a avut ca resursă acolo, în iarbă? Să fie forehandurile absolut halucinante ale argentinianului, însoțite de acel icnet prevestitor al dezastrului, icnet atât de mult în antiteză cu personalitatea aproape blajină a lui Delpo? Să fie