Formal, în România, învăţământul este gratuit! În sensul că nu garantează nimic! Diploma sau nivelul de studii nu presupun în mod reflex identificarea şi asumarea unui loc de muncă în calificarea respectivă. Iar de această realitate tristă iau act cel mai dureros tinerii, absolvenţii vreunei oarecare forme de învăţământ care, repet, nu mai garantează nimic!

Futilitatea instrucţiei şcolare, făcută ca să fie făcută, este de altfel recunoscută implicit şi de stat, câtă vreme un absolvent de facultate îşi poate începe cariera direct cu o experienţă de şomer, sau de salariat preferenţial al unui patron care-l consideră ab initio asistat social, pentru că nu l-a angajat pe respectivul pentru competenţa sa şi ceea ce ştie concret să facă, ci doar din raţiuni fiscale, de diminuări de impozite şi taxe.

Evident că în România, unde nimic nu e gratuit, nici şuturi nu se dau gratis, nici învăţământul şi educaţia nu sunt gratuite, şcolile de stat nefiind cu nimic mai ieftine decât cele private, care au măcar decenţa de a oficializa un mercurial formal, că nu vorbim de zona gri spre negru a sistemului, a fabricilor de diplome.

Cert este că, dintre cei care termină o facultate, -cum o termină şi unde o termină, este altă discuţie-, doar mai puţin de un sfert îşi găsesc un loc de muncă adecvat, la nivelul corect de pregătire şi calificare, în ţară. Cum constata amar şi destul de matur unul dintre cei exorcizaţi de Bac, în fond nu contează, cu sau fără acest examen zis de maturitate, cu sau fără facultate indiferent care o fi, tot vânzător la tonetă ajungi!

Sigur că şi aici e de discutat despre măsura în care şcoala este acroşată cu nevoile şi necesităţile reale de pe piaţa forţei de muncă. Nu e rău că avem deja câteva generaţii de politologi şi filosofi cu patalama, după ce se umpluse piaţa de psihologi licenţiaţi în asistenţă socială, avocaţi şi contabili. E