Aparent, din declaraţiile oficialilor avem doar avantaje: ne împrumutăm mai ieftin din pieţele de capital, suntem mânaţi din spate să restructurăm economia, protejăm cursul de schimb, ba o să avem şi credite mai ieftine în lei. Sunt însă şi costuri, poate dezavantaje? Şi cine le suportă?

Guvern, BNR, preşedinte, analişti din bănci, toţi cântă acum la unison aria beneficiilor unui nou acord. Luăm bani mai ieftin din pieţe dacă “rechinii” ştiu că putem apela oricând la tamponul de lichiditate al Fondului, BNR îşi va continua politica de relaxare, reducând dobânzile la lei fără să se teamă de presiunile pe curs (vezi speculatorii răi biruiţi în 2008), continuă restructurarea companiilor de stat, se taia risipa şi se reduce hoţia din banul public, etc, etc. Sunt însă şi costuri şi dezavantaje?

În primul rând, chiar dacă nu retragem bani, există un comision de angajament (0,3% pe an din suma pusă la dispoziţie a fost în cazul fostului acord preventiv). Iar dacă i-am trage, apare dobânda uzuală. Ziarul Financiar calcula că pentru primul acord cu FMI şi CE, încheiat în 2009, “la costuri avantajoase”, s-au plătit dobânzi de 1,6 miliarde euro, cu care s-ar fi construit mai bine de 300 km de autostradă (şi asta în principal pentru ca BNR să poată elibera o parte din rezervele băncilor în vremuri de criză. O fi meritat?).

Cât de ieftin ne împrumutăm din pieţele internaţionale cu un acord FMI în spate? Pentru asta ar trebui să vedem la cât am lua banii din pieţe fără un astfel de acord, or de când a început criza mergem din acord în acord. Acordurile cu FMI n-au putut împiedica însă prăbuşirea investiţiilor străine directe, care sunt de asemenea o măsură a încrederii investitorilor în economia locală. Să spunem pentru simplificare că România ar fi băgată de investitori în coşul regiunii cu sau fără acord, iar costurile sale de împrumut s-ar mişca în funcţie