Încă de pe acum ziarele ar putea titra: „România, ţara sclavajului iminent“, căci cifrele ultimelor statistici datorate recensământului vorbesc de la sine. Cele 20 de milioane de la sfârşitul anului 2011 rămân neliniştitoare, chiar dacă previziunile nu s-au adeverit, iar numărul locuitorilor ţării noastre se măreşte, în raport cu acestea, cu un milion.
Cei plecaţi peste hotare sunt bun plecaţi. Îi iubim, rămân de-ai noştri, dar... câţi dintre ei se vor întoarce acasă? Jumătate? Un sfert? Toţi? Deteriorarea continuă a nivelului de trai al populaţiei pare să anunţe un răspuns sceptic la această întrebare.
Un sfert ar putea fi chiar mult. Iar cei reveniţi pe meleagurile carpato-dunărene nu vor fi, fără îndoială, cei care au izbândit în viaţă, gata să îşi transfere bunăstarea aici, spre a fi impozitată rapace de un stat ineficient, ci, mult mai sigur, zgribuliţii şi înfometaţii, alungaţi de paradisurile occidentale rămase ademenitoare pentru ei numai de la mare distanţă...
Ştiam cum şi unde sunt pilonii de susţinere a stabilităţii noastre demografice. În afara Bucureştiului, el însuşi o destinaţie predilectă a migrării interne – ce provincial nu vrea să devină un Rastignac în Capitală?! –, judeţele fără scurgeri masive de populaţie sunt: Iaşi (772.300), Prahova (762.900), Cluj (691.100), Constanţa (684.100), Timiş (683.500) şi Dolj (660.500 persoane). Dacă se întreabă cineva de ce tocmai acestea, s-ar putea spune că, probabil, pentru că sunt constelaţii ale locuirii grupate în jurul unor oraşe-far, adevărate capitale provinciale (Moldova, Muntenia petroliferă şi republicană de până mai ieri, Transilvania, Dobrogea, Banat şi Oltenia), poli ai unei dezvoltări confirmate şi oricând constatabile cu ochiul liber, aglomerări urbane în continuă emergenţă.
În schimb, porţile de scurgere populaţională în afară sunt judeţele Covasna (210.200), Tulcea (213.
