Spaţiul european al lui Victor Hugo corespunde unei unităţi istorice: aceea a Europei medievale. Harta călătoriilor sale o restabileşte pe aceea a Regatului Francilor – Elveţia, Germania Occidentală, Belgia, Olanda, Franţa, nordul Spaniei şi Italiei de azi. Carol cel Mare recompune un imperiu occidental care este leagănul Europei creştine. Prin tratatul de la Verdun, din 843, Imperiul Carolingian se împarte în Franţa lui Carol cel Pleşuv, Germania lui Ludovic Germanul şi, pentru Lothar, această fâşie intermediară care merge din Italia în Olanda, urmând Rinul.

Europa lui Victor Hugo nu este nici Europa romană, nici aceea a lui Carol Quintul. Este, mai presus de orice, o Europă francă şi carolingiană, creştină, care ne interesează aici pentru că este leagănul goticului.

Căci Europa hugoliană este, înainte de toate, o Europă gotică: unită în jurul unei arte, unei arhitecturi care-şi identifică teritoriul, care înscrie în mod vizibil istoria în peisaj, de la cea mai modestă capelă de sat la Notre-Dame de Paris sau la Catedrala din Strasbourg. Goethe vedea în aceasta din urmă încarnarea sufletului germanic, asemeni lui Schlegel, care identifica goticul cu germanismul. Victor Hugo respinge această apropriere exclusivă, care ar trimite Franţa înapoi la clasicism.

Goticul european, expresie, mai întâi, a creştinismului, are valoare prin geniul său estetic, dar şi, pentru Victor Hugo, ca artă a popoarelor ziditoare. Ceea ce-l înscrie în peisaje este, în acelaşi timp, unitatea unui continent şi diversitatea naţiunilor. În cursul călătoriilor sale, Hugo observă declinările formelor succesive sau diferite de gotic, căutând întotdeauna raportul dintre ansamblul construcţiei şi înflorirea detaliilor, şi raportul dintre întreg şi peisajul, urban sau rural, înconjurător. Idealul este includerea structurală, care face din Notre-Dame de Paris inima vie a oraşului.