IAŞI. O competiție recentă de înot mi-a invadatat Facebook-ul cu cereri de ajutor. Suntem zilnic asaltaţi de problemele din jur – cauze sociale multiple care au nevoie de ajutor stringent, la capătul cărora se lăbărţează un cont cu multe cifre.
Multora le-aş putea părea insensibil, altora chiar inuman. Sunt dintre aceia care consideră că astfel de problemele trebuie rezoltate în primul rând sistemic, şi mai apoi printr-o bălăceală în care ONG-uri, firme, insituţii media îşi aruncă în bazin cei mai potenţi acvaplanori angajaţi sau colaboratori.
Nesuferit o să par celor care citesc acum aceste rânduri şi care află că toate cererile lor de susţinere a unor cauze m-au lăsat fix rece. Un om rău, care trebuia să poarte un nume, Onofrei. Ei bine, acest insalubru individ e sătul de PR-ul cauzelor nobile, de fundaţiile de întrajutorare, de cauzele nobile. Onofrei vrea ceva pentru el, în primul rând. E un egolatru.
Primul lucru pe care l-ar vrea Onofrei ar fi ca, pe Facebook, să continuăm să schimbăm impresii despre subiecte şi mai puţin să vedem poze cu copii schiodiţi care mor dacă nu dăm laic. Vreţi să polemizăm pe tema „lotului Bolintineanu” sau pe cea a formelor de referendum pentru o Constituţie depsre care nu ştim dacă moare în faşă? Bagă! Vreţi să ziceţi ceva despre ultima dvs. Vacanţă viciată de nişte chelneri nesimţiţi? O să intru în dezbatere!
Nu vreau ca pe Facebook să mi se ceară mila. Compasiunea şi mila cerute pe bază de PR mă îngreţoşează indispune. Care e oare publicul-ţintă al unor poze cu un copil pe moarte? Care e „rata de penertrare” pe FB în cazul unui copil cu arsuri de gradul III?
E de bon ton să oferi ajutorul unor cauze sociale. De multe ori, nici nu ţi se cere prea mult. Dar de fiecare dată ţi se aduce la cunoştinţă un cont, bonus titulatura de „cauză nobilă”. Dacă mai e ceva liberalism în care cred, el constă în capacit
