Am ajuns în același loc: acum, fotbalul și-a depășit conducătorii.
Nu contează cîte echipe avem în Liga 1. Decizia TAS în cazul U Cluj a tras ultima palmă ideii că se mai poate așa. A ajuns să nu mai conteze, parcă, nimic. Pentru că fotbalul românesc s-a cuibărit în ipostaza comodă de “stat în stat”, dar nu a reușit nici măcar teoretic, la nivelul conducerii, să funcționeze ca un stat. Acum, cînd realitatea i-a depășit regulamentele și nu există fond regulamentar pentru o situație de fapt, sîntem locuitorii unei patrii dezonorate în care autoritățile au uitat să învețe cum evoluează viața și să pregătească legi pentru concret. Sîntem nicăieri.
Să ne amintim cît de des invoca Dumitru Dragomir comisiile și regulamentele! De cîte ori nu s-a întors Mircea Sandu în discursuri spre statut și reguli, atunci cînd evidența rănii nu lăsa loc de argumente. Cum ni s-a spus că da, orice e posibil, dar pînă cînd se ajunge la minunatul și aproape infailibilul sistem de judecată pus la punct după ani de experiență. Dacă după douăzeci de ani oamenii care au crescut, au îmbătrînit, au cîștigat și au pierdut alături de fotbalul românesc nu au fost în stare să îndeplinească menirea lor fundamentală, aceea de organizatori, înainte de șefi, atunci abia din această eroare ne vom trage ponoasele cele mai mari. Și din cîte altele n-am pătimit, oricum!
În aceste ultime luni, capii fotbalului s-au transformat în copii naivi ale căror jucării se trezesc într-o dimineață și încearcă să demonstreze că lumea lor e la fel de vie pe cît cea a oamenilor. E frumos, dar cît de fals și de zdruncinător pentru oricine! Falimentele, impotența, haosul structural și întreținut au dus realitatea fotbalului mai departe decît își puteau imagina zeii îmbrăcați în regulamente. Statul fotbalistic a făcut tot ce i se cuvine unui stat, mai puțin ce i se încredințează unuia. S-a desprins atît de m
