Scoţianul a câştigat duminică turneul de la Wimbledon, după o finală de vis cu Novak Djokovic, scor 6-4, 7-5, 6-4. Andy a devenit primul britanic învingător pe iarba londoneză, la simplu, după o pauză de 77 de ani
Superbă lipsă de logică a acestei ediţii de la Wimbledon care a început cu acel ilogissim 0-3 suferit de Nadal în faţa unui jucător venit din cenuşa clasamentului ATP, Steve Darcis. Murray a fost condus cu 2-0 la seturi în sferturi de o amintire a excelentului Verdasco de acum câţiva ani, a fost condus cu 1-0 la seturi de cel mai necunoscut semifinalist la Wimbledon din ultimii ani, Janowitz, şi totuşi l-a desfiinţat cu 3-0 în finală pe liderul mondial, Novak Djokovic. Care, în aceeaşi superbă lipsă de logică a acestui turneu, a suferit o înfrângere crâncenă în finală după ce câştigase în semifinală cea mai frumoasă partidă pe care o jucase vreodată, după cum chiar Djokovic a mărturisit despre victoria cu Del Potro.
O superbă lipsă de logică are practic întreaga istorie a Wimbledonului. Turneul care practic înseamnă leagănul lumii tenisului nu mai fusese câştigat de părinţii săi britanici timp de 77 de ani. O britanică, Virginia Wade, obţinuse acest trofeu pentru ultima oară pentru ţara sa în ’77. Dar la bărbaţi, generaţii întregi de fani britanici ai acestui sport atât de „british” nu văzuseră unul de-al lor ridicând deasupra capului istoricul trofeu. A venit un scoţian pentru a pune capăt obsedantei aşteptări. Ce ironie, într-un moment în care separatismul scoţian se manifestă tot mai puternic, Murray păstrează totuşi trofeul în Regat după 77 de ani de pribegie. Noroc pentru orgoliul britanic că victoria lui Andy a venit chiar înainte de organizarea în Scoţia a referendumului pentru separarea de restul Regatului încă Unit.
Ce transformare uriaşă a suferit Andy Murray de la prima sa finală de Grand Slam, pierd
