"Cine reprezintă opinia publică?". Sub acest titlu am tipărit mai demult, în 1999, în volumul „Un pesimist la sfârşit de mileniu”, un eseu sceptic despre aşa-zisul entuziasm popular cu care a fost întâmpinat Prinţul Carol la venirea în Principate.
Luând drept sursă memoriile lui Carol I tipărite în 1939, la Editura „Universul”, sub titlul „Din viaţa regelui Carol I al României – de un martor ocular”, remarcam mai întâi telegramele ca semn al entuziasmului popular delirant stârnit doar de simpla veste că Prinţul a acceptat să vină în Principatele Unite pentru a le conduce:
„Nici n-apucă Prinţul să se urce pe tron, că şi încep să curgă telegramele de felicitare (Ah, aceste telegrame care vor face o glorioasă carieră în istoria ulterioară a României): «Primul ministru şi Dimitrie Sturdza vin să facă diferite rapoarte Prinţului. Ei aduc sute de telegrame de salutare din toate părţile ţării »”.
Pe 9 mai 1866, Carol I descinde de pe vapor pe pământ românesc, la Turnu-Severin. De aici, până la locul de cazare din Bucureşti se întinde un lanţ nesfârşit de primiri triumfale: „Primul popas, cel de la Craiova, stă sub stindardul fericirii colective: «Pe la 6 jum., prinţul ajunse la linia de accise a oraşului. Acolo îl aştepta o mulţime enormă, căci telegraful dusese în toată ţara vestea fericitului eveniment. Un ura! tunător şi care nu voia să se sfârşească primi pe prinţ, când trăsura se opri înaintea unui umbrar».
Cuvântarea Înaltului Oaspete e în franceză. Deşi ne aflăm abia în 1866, românii par a fi extrem de culţi. Reacţia mulţimii de la Craiova ne lasă să înţelegem că franceza era înţeleasă perfect:
«Prinţul ţinu o cuvântare. El îşi exprimă, în franţuzeşte, bucuria că se afla acum în mijlocul fiilor ţării sale. Ultimele sale vorbe fură acoperite de exclamaţii entuziaste şi o adevărată ploaie de flori şi cununi căzu asupra tânărului prinţ». @N
