Cu o dinamică exemplară, la fiecare sfert de veac imaginea literară a Brăilei se modifică. Mai intâi prin Panait Istrati, la mijlocul anilor ‘20 ai secolului trecut, Brăila pătrunde aproape violent, prin intermediul romanelor scrise în limba franceză, în literatura europeană, ca mai apoi, ceva mai modest, şi în literatura română.

Pe la jumătatea veacului trecut, imaginea oraşului era evocată de poetul Mihu Dragomir, iar din anii ‘60, vreme de jumătate de veac, de Fănuş Neagu, cel care transformă imaginea oraşului în "starea legendară a Dunării".

Avem de-a face cu un proces lent, desfăşurat pe o perioadă de aproape un veac, care dezvoltă forme de esenţializare a imaginii, de metamorfozare, de la realitatea banală, la magic, de la baladesc la legendar, de la pitoresc, la fabulos sau mitic. E, de fapt, un fenomen specific de evocare a unor teme din ce in ce mai profunde şi, estetic vorbind, din ce în ce mai complexe.

În literatura acestei zone există, ca o fatalitate, un lirism funciar, absorbit în substanţa prozei, în firea personajelor, în viziunea despre lume sau prin viziunea asupra limbajului. Chiar dacă Panait Cerna, Perpessicius, Mihu Dragomir sunt, ca poeţi, de o anumită rezonanţă, ei nu au nici expresivitatea şi nici complexitatea viziunii despre lume pe care o au prozatorii. Dar un poet cu o alonjă specială pare a fi, mai ales în ultima vreme, Nicolae Grigore Mărăşanu. După şase cărţi de poezie, publicate în 12 ani, între 1973 - 1985, pentru Mărăşanu urmează o perioadă de tăcere sau, mai exact, de absenţă din prim-planul activităţii literare. Se părea că renunţase la poezie. În ciclul "Insula" - de fapt, omologul băltăreţ al celebrului volum "La lilieci", de Marin Sorescu - epuizase poezia posibilă a Bălţii Brăilei, a malului drept al Dunării. Dar în 1998, după alţi 12 ani, revine spectaculos. Tăcerea nu a fost a renunţări