Prin 1985, scriitorii români nu se mai înghesuiau pe drumul Damascului. Marin Preda fusese ultimul dintre cei mari, cu cinci ani mai devreme, cînd publicase Cel mai iubit dintre pămînteni. Mai trecea pe-acolo Radu Cosașu, cu Supraviețuirile lui, acest ultim mohican al obsedantului deceniu, despre care părerile erau împărțite. Unii nu înțelegeau de ce nu-și punea, serios, cenușă în cap, ci o dădea pe umor cînd povestea ce scrisese în anii ’50, cînd era un utecist convins și-i denunța sub pseudonim pe burghezii din literatură. Alții nu mai puteau după el și-l proclamau mare nuvelist și postmodern cît cuprinde, dar cu regretul exprimat printre rînduri că nu scrie și el odată un roman, ca toți obsedantiștii adevărați. Cînd i-a apărut Logica, m-a fulgerat ipoteza că volumul ăsta era Armata de cavalerie a lui Cosașu, marea lui jertfă pe altarul romanului, fără să trădeze povestirea. Întregul era superb, iar părțile inubliabile.

Am citit cartea într-o noapte și a doua zi m-am dus s-o laud prin tîrg. Cui n-o citise îi spuneam să n-o rateze, iar celor care mi-o luaseră înainte le sugeram să-și deschidă cutia cu superlative. Formal, nici Logica nu semăna a roman, dar toate povestirile din care era alcătuită rotunjeau un roman cum nu mai citisem, iar zîmbetul lui Cosașu masca absolutismul celui care în '56, după Revoluția din Ungaria, le cerea tinerilor săi confrați să scrie despre adevărul integral, de-a fost dat afară din UTC și a fost trimis la munca de jos, să înțeleagă cum e cu adevărul. Zîmbetul lui Cosașu mai conținea, în paranteză, scepticismul celui care în '68 fusese invitat să se întoarcă în rîndurile partidului și refuzase. Același zîmbet cosășesc – cosașian sună pretențios! – îi ținea departe pe prietenii lui de coșmarurile recurente ale supraviețuitorului, în vreme ce scriitorul cu apucături burgheze, care devenise între timp Cosașu, îl scruta pe tînăr