Bienala de la Veneţia e cea mai veche “petrecere” artistic-cîmpenească. În secţiunea din Giardini di Castello, unde sunt principalele pavilioane naţionale, ea pare ca o întrecere de tipul Eurovision ţinută odată la doi ani. Summary Bienala de la Veneţia e cea mai veche “petrecere” artistic-cîmpenească. În secţiunea din Giardini di Castello,unde sunt principalele pavilioane naţionale, ea pare ca o întrecere de tipul Eurovision ţinută odată la doi ani. Teoretic aici se fac şi se desfac “apele” artistice, curatorii se inspiră, colecţionarii cumpără, spectatorii admiră, toţi transpiră şi conspiră. După părerea mea, e un loc al afacerilor şi al politicilor, nu unul al artei. Procesul artistic nu mai există acolo ci doar urmele lui, ideile artistice sunt construite de curatori care joacă un joc cu margelele de sticlă de pe marginea arenei.Bienala este un spaţiu al trocului dintre galerişti, curatori, colecţionari şi directori de muzeu. Cum ne prezentăm noi acolo? Din punct de vedere al discursului curatorial mainstream... perfect! Proiectul Alexandrei Pirici si a lui Manuel Pelmuş intitulat “O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Venezia”constă într-un performance pe toată durata Bienalei în care o mînă de dansatori sau voluntari mimează non-stop în jur de 100 de lucrări expuse de-a lungul timpului în Bienala de la Venezia.Adică un fel de mimă deşteaptă pentru cei familiarizaţi cu istoria artei contemporane. E un proiect impecabil alcătuit. E în primul rînd un performance ce se consumă la faţa locului, fiind site-specific, e o artă care nu se complică cu tehnici artistice vechi, uleioase sau marmoreene, nu produce obiecte ci stări. Este autoreferenţial, are nevoie de contextul propriu si îl parazitează. Arta se produce prin corp şi puterea lui directă de a face rapel la memorie sau de a produce simboluri. “Corpul” estetema preferată anul ăsta, e noul negru. E funny.