Numerosi reprezentanti ai Guvernului roman pot fi auziti in aceste zile repetand ca intalnirile Primului Ministru cu omologi din alte tari constituie o garantie oferita de acei omologi oamenilor de afaceri din tarile respective spre a investi in Romania.
In principiu asa este. Totusi, daca in anii 1990 o asemenea afirmatie era integral valabila, astazi, cu referire la o tara membra UE si NATO, ea trebuie nuantata. Caci, spre a-l parafraza pe Ion Creanga, „tot atata cat este drumul de la Bucuresti la Berlin, este si de la Berlin la Bucuresti”.
Cand Nicolae Ceausescu cutreiera lumea in cautare de piete pentru marfurile romanesti si de credite pentru mega-industria romaneasca, el avea in spate o economie nationala supracapitalizata, chiar daca dezvoltata in afara logicii de piata si de aceea lipsita de lichiditati si de competitivitate. Cand Petre Roman batea la portile Occidentului euro-atlantic pentru o strangere de mana a lui Francois Mitterand sau un imprumut minuscul de la FMI, el stia ca succesul in atingerea unor asemenea tinte, fie ele si de mica anvergura, oferea o garantie simbolica de care depindea increderea capitalului occidental intr-o Romanie post-comunista necunoscuta, izolata intr-o zona geo-politica gri si caracterizata de opacitatea si impredictibilitatea specifice sistemelor in tranzitie. Acea incredere determina indreptarea fluxurilor financiare occidentale catre economia romaneasca aflata inca in proprietatea statului, spre a o restructura, moderniza si eficientiza, precum si spre a fluidiza circulatia capitalului romanesc.
Cand Angela Merkel, Francois Holland sau Barak Obama fac vizite oficiale in strainatate insotiti de reprezentantii puternicelor firme industriale din tarile lor, ei unesc influenta (geo)politica (inclusiv cea militara si culturala) a acelor tari cu forta agentilor economici, spre a promova o agenda nationala
